Capitolul 10

EPOV

Când m-am întors la apartament Bella nu era acolo. Nu mă aşteptam să fie…dar totuşi eram dezamăgit. Aşa că i-am trimis un mesaj.

„Bella, îmi pare rău că am reacţionat aşa…Îmi pare rău! Unde eşti?” apoi am aşteptat şi am aşteptat. Şi am aşteptat şi mai mult. Jumătate de oră mai târziu nu am primit nici un răspuns.

Am presupus că este supărată pe mine. Nu pot să spun că o condamn. Am oftat şi mi-am trecut mâna prin păr, făcându-l şi mai încurcat decât este de obicei. Este un tic pe care îl am când sunt neliniştit. Poate ar trebui să îi dau ceva spaţiu pentru un timp? Niciodată nu mi-am dat seama dacă acesta este unul din cele mai prosteşti lucruri pe care le face un tip sau nu…

BPOV

Stăteam pe pat, uitându-mă la bucăţile şi resturile din săracul şi inocentul meu telefon, pe care l-am distrus când l-am aruncat în perete.

Perfect. Acum trebuie să îmi cumpăr şi un telefon nou.

Am mormăit şi mi-am scos pantofii.

Super. Am lăsat toate cadourile de Crăciun ale Adelei la Edward. Ce altceva? Oh, da. Am trei din tricourile lui, o pereche de pantaloni şi una din jachete. Trebuie să le dau şi pe aceste înapoi.

Bine, asta este. O să fac un duş lung, fierbinte şi liniştitor.

EPOV

Mă holbam la tavanul meu de câteva ore, ce patetic. M-am ridicat încet şi am auzit cum spatele mi-a trosnit.

Treaba asta cu lăsatul spaţiului avea să fie mult mai greu decât am crezut.

Vreau să spun, ea este viaţa mea! Cum se presupune să trăiesc fără viaţa mea? O întrebare şi mai bună, cum dracu aveam să spun că îmi pare rău pentru asta? Poate florile ar fi un bun început…am sărit de pe canapea şi am fugit la uşă. Eram norocos că este un florar la mai puţin de un bloc de aici? Da. Oricum, era închis duminca.

În timp ce mă întorceam înapoi în apartament, mă întrebam cât de mult timp aveam să o las. O zi? Două? Trei?

Nu cred că aş rezista mai mult de o zi. Mâine este luni. Am ore lungi la 10:00, 1:30, 4:00 şi 6:00. Cel puţin o să fiu ocupat…portarul, Rob, mi-a oferit o privire simpatică în timp ce intram, de parcă ştia exact prin ce trec. În lift începusem să îmi fac planul pentru mâine. Am ieşit din lift şi am bâjbâit printre chei, încercând să o găsesc pe cea potrivită. Într-un final am reuşit să deschid uşa.

Dacă o să trecem de asta, va trebui să îi fac o copie Bellei…Poate chiar să îi cer să se mute la mine. O să mă gândesc.

Da, luam lucrurile foarte repede, dar partea aceea a oraşului în care locuia mă făcea într-adevăr îngrijorat. Eu? Aş putea să aranjez câţiva din băieţii care umblă pe lângă blocul ei. Bella? În nici un caz. Desigur, s-ar lupta, dar…

Mi-am scuturat capul, refuzând să mă gândesc la această idee.

Aveam mai mult spaţiu decât era necesar pentru ea. Aveam încă două dormitoare, o baie în plus…nu aş fi aşteptat nimic.

Dar, desigur, nu era nici o şansă pentru mine să pot să abordez subiectul, fără ca ea să se gândească că am fost aşa de…pentru moment, iese din discuţie, ca să nu mai menţionez că încercam să găsesc cea mai bună cale pentru a-mi cere scuze pentru ceva atât de  stupid ce am făcut.

Să vede…ce îi place Bellei? Cărţile. Atunci când cânt la pian. Ciocolata. Flori. Cafea, chiar dacă nu prea o tolerează. Hainele mele. Mi-am aruncat cheile pe micuţa masă din hol, mi-am scos pantofii şi mi-am agăţat jacheta în cuier. Am mers în camera din spate a apartamentului şi am început să fac curat, fiindcă aveam să dau ore mâine. Unul din multele caiete ale Bellei se aflau pe birou şi am început să citesc.

„Haide…te rog? Este preferata mea.” M-a rugat să cânt una din melodiile pe care le-am scris. Am zâmbit, gândindu-mă la încercările mele de a-i compune un cântec special, numai pentru ea. Până în prezent nu am reuşit. Apoi, am auzit o melodie în capul meu…am lăsat caietul jos şi am mers la pian, aşezându-mă pe bancă. Mi-am închis ochii şi am ascultat linia melodică din capul meu, încercând să aud notele. Am prins-o. Am gândit şi degetele mele au atins clapele.

BPOV

Duşul nu m-a ajutat prea mult…m-a relaxat, dar nu m-a făcut să nu mă mai gândesc la Edward. M-am dat bătută în timp ce îmi puneam un tricou albastru pe mine, de-al lui Edward, şi pantalonii lui. M-am aşezat pe canapea şi am deschis televizorul, încercând să găsesc ceva decent de urmărit pe canalele locale. Ştiri…ştiri…mai multe ştiri…Am oftat şi am rămas la a urmări un canal de ştiri în timp ce mâncam un castron de cereale. Era în jur de 7:30 când cineva a ciocănit la uşă.

Am sărit şi am fugit până la uşă, deschizând-o repede…dar nu era Edward. Bineînţeles că nu era. Era doar Emmett.

„Hei…Vroiam doar să văd dacă ai ajuns acasă deja…Ţi-am trimis cinci mesaje.” Doar m-am uitat la fratele meu stând pe hol.

Am făcut un pas în faţă şi mi-am înfăşurat mâinile în jurul lui, îngropându-mi faţa în stomacul lui.

„Uha! Hei…ce se întâmplă?” a spus surprins, apoi îngrijorat. Şi-a pus mâna uriaşă în jurul meu şi mă mângâia pe cap cu cealaltă. După câteva minute m-a ridicat în braţe şi m-a adus înauntru, închizând uşa cu piciorul şi aşezându-se cu mine pe canapea.

„Ce este? Eşti rănită? Trebuie să te duc la spital? Ar trebui să mă duc să-l bat pe Edward?” a întrebat el sunând puţin panicat. Am zâmbit puţin printre lacrimi. Oh Emmett…el probabil ar încerca şi ar reuşi cu succes să bată şi un crocodil dacă ar rupe o bucăţică din mine. Fără să îmi ridic faţa din pieptul lui, am început să trasez cuvinte în aer cu mâinile.

„Mama mi-a trimis o poză cu Adela astăzi.” I-am spus încă plângând. El mi-a netezit părul cu una din mâinile lui mari.

„Ok…îţi lipseşte? Este bine?” Dacă era posibil, aveam impresia că părea puţin mai îngrijorat ca mai devreme. Îi plăcea să fie unchi, în special cu o fetiţă mică ca şi Adela, chiar dacă îl ura pe tatăl ei. Am dat din cap.

„Ea este bine. Şi da îmi lipseşte…dar nu este asta. Edward a văzut mesajul. Ştie despre ea…şi când a aflat, a plecat!” Am încheiat eu şi am început să plâng mai tare. Am simţit mişcarea pieptului lui, înainte să aud mormăitul.

„El doar a plecat? Ce dracu?” a spus fără nici o îngrijorare în voce, ci era furios acum.

„Şi mi-am aruncat telefonul în perete.” Am arătat eu către bucăţile rămase din el pe pat. S-a uitat la ele şocat.

„Wow…frumoasă aruncare, Bell.” A comentat pe un ton plin de uimire. Mi-am ascuns faţa în pieptul lui din nou, încă plângând. Nu plânsesem toată după-amiaza şi acum era bine să mă pot descărca.

Aşa că…frăţiorul meu a fost lângă mine cât am plâns. Când Rose a venit să ne verifice era 8:55 şi mă simţeam foarte obosită, aproape adormită, de la atâta plâns. Emmett m-a aşezat în pat şi a dat căldura mai tare.

„O să fi în regulă acum?” a întrebat. Am dat din cap adormită.

„Bine. Eu şi Rose suntem alături dacă ai nevoie de ceva. Te iubesc, copilu.” Mi-a spus sărutându-mă pe frunte. A stins luminile şi a plecat, încuind uşa în urma lui. Nu a trebuit să aştept mult până am adormit, doar câteva minute. Când eram pe cale să cad în lumea viselor, m-am gândit.

„Nu-l visa pe Edward.”

Da, sigur.

EPOV

Mă uitam la ecranul televizorului de două ore. Nici măcar nu ştiu ce emisiune era, cred că era un show Mexican. Mi-am mutat privirea către colţul în care am pus toate obiectele pe care le-a lăsat Bella în urmă. Speram că atunci când o sa îi dau lucrurile înapoi să nu fie una din acele situaţii de despărţire, jenante, făcând schimb de cutii şi lucruri pe care ni le-am dat reciproc. Am fost speriat de cineva care a bătut la uşa mea. M-am ridicat încet şi am mers pe hol, trecând pe lângă oglindă. Uha. Trebuie să spun că arăta îngrozitor. Părul meu era mai încurcat ca de obicei, pielea era foarte palidă, chiar şi pentru mine şi ochii erau uşor roşii.

Toate astea, doar după câteva ore fără ea. Am descuiat uşa şi am deschis, fără să îmi pese cine era.

Şi am fost împins înapoi în holul apartamentului, fiind ţinut de perete de două mâini mari.

Oh Dumnezeule, aveam să mor.

Emmett Swan se uita în jos la mine, ura pură citindu-se în ochii lui.

„Ai idee ce am făcut în ultimele două ore?” a urlat la mine. Nu sunt mândru să spun că eram speriat. Chiar foarte speriat. Am clătinat din cap.

„Am ţinut-o în braţe pe surioara mea cât a plâns până nu a mai putut, din nou.” A mârâit Emmett la mine.

Nu. Am uitat de uriaşul care era aproape să mă sugrume. Am rănit-o pe Bella mai mult decât am crezut vreodată.

„Lasă-mă.” i-am spus, zbătându-mă să scap. Acum ştiam răspunsul; -Să-i dau spaţiu- este complet o prostie.

„De ce?” m-a întrebat, sunând încă nervos, dar surprins în acelaşi timp.

„Pentru că sunt un idiot prost care a vrut să facă lucrurile cum trebuie şi  oricine a zis că cel mai bun lucru este să îi dai spaţiu ar trebui aruncat de pe o stâncă.” Am spus încercând să mă eliberez iar. Emmett era tăcut, probabil se gândea ce să-mi facă mai întâi.

„Te rog, Emmett. Poţi să mă omori după aceea, doar te rog lasă-mă să repar ceea ce am făcut.” l-am implorat eu. Da, am implorat. Emmett s-a uitat la mine cu aceeaşi ochi ca ai Bellei, era evident că erau rude. S-a hobat pentru câteva secunde. 10…15…30…

„Bine. Dar dacă aud că a plâns din cauza ta iar, ai face bine să fugi şi să speri că eşti mai rapid ca mine.” mi-a dat drumul, dar nu înainte să îmi împingă capul dur în perete. Mi-am luat cheile, mi-am pus pantofii înapoi în picioare, mi-am luat jacheta, apoi am aşteptat nerăbdător să plece ca să pot încuia. Dădeam din picior în timp ce ţineam uşa deschisă. A ieşit afară, căutând ceva prin buzunare. Am încuiat repede uşa, apoi m-am întors şi am înfruntat întunericul de pe scări. Nu aveam timp să iau liftul. Acele nouă etaje de scări nu erau nimic. Am împins uşa grea de la intrare şi am fugit în holul principal, trecând de portar şi afară în stradă.

BPOV

Bineînţeles că l-am visat pe Edward. Cum aş putea să nu? Nu vroiam ca visul să se termine, aş fi vrut să păstrez imaginea lui Edward cât de mult era posibil, dar spre dezamăgirea mea, ciocănitul din uşă m-a trezit. Ce oră era? Desigur, nu putea să fie deja dimineaţă. Te rog, să nu se fi făcut dimineaţă. Ceasul arăta ora 10:03 P.M. M-am dat jos din pat şi m-am îmbrăcat cu jacheta lui Edward; era frig în apartamentul meu, chiar dacă Emmett a dat mai tare la căldură înainte să plece. M-am împleticit somnoroasă până la uşă, am descuiat şi am deschis-o, frecându-mă la ochi.

Deodată, mâini calde erau în jurul meu şi faţa mea a fost presată de un piept călduros şi frumos parfumat.

Edward…

L-am simţit sărutându-mi fruntea şi am oftat.

Cu siguranţă nu vroiam să mă trezesc din acest vis.

EPOV

Spre surprinderea mea, Bella s-a eliberat din îmbrăţişarea mea. Nu, asta nu era o surpriză. O meritam. Ceea ce întradevăr m-a surprins, a fost că ea s-a plesnit rapid şi a produs un sunet puternic. Aş fi acceptat să mă lovească pe mine, nu singură. A ridicat mâna să o facă din nou, uitându-se la mine cu ochii larg deschişi.

„Bella!” am ţipat apucându-i mâna înainte să se mai lovească.

„Ce naiba faci?” am întrebat-o, închizând uşa. M-am uitat în jur trist. Un alt motiv pentru care vroiam ca Bella să se mute cu mine…ea merita mult mai mult decât asta. Am tremurat. De asemenea aici era frig. Mult prea frig. Ea a oftat şi a luat unul din caietele ei şi un creion. A scris încet şi apoi mi l-a înmânat mie.

„Trebuia să mă asigur că nu visez…Presupun că aveai să te desparţi de mine cândva…mai bine mai devreme decât mai târziu, nu?” Puteam să o aud spunând aceste cuvinte, pe un ton trist şi respingător, dar ea ar fi încercat să sune mai fericită, ca şi cum aceste lucruri nu contau pentru ea, însă ar fi eşuat. Erau atât de multe…răni, dureri în ochii ei, am simţit cum inima mea a fost înjunghiată, lovită, tăiată, pentru că de data aceasta era din cauza mea faptul că ea se simţea aşa.

Şi-a înfăşurat braţele în jurul ei, îmbrăţişându-se strâns, ca şi cum dacă nu ar fi făcut acest lucru, s-ar fi desfăcut în bucăţele. M-am apropiat de ea şi i-am trasat urmele lacrimilor, de pe obrajii ei, cu degetul.

Vina mea…

„Bella…nu, uită-te la mine.” am spus încet când ea şi-a înclinat capul, departe de mâna mea.

BPOV

„Acum urmează, Bella. Încearcă să nu plângi.” mi-am spus, încercând să mă uit în ochii lui verzi, frumoşi şi sclipitori. Îi iubeam ochii…şi părul. Mi-am muşcat buza pentru a o reţine din tremurat.

„Bella, te iubesc.” a spus, foarte, foarte încet, vocea lui sunând chiar mai frumoasă decât înainte. Am clipit. Nu a spus asta niciodată…nu mi-a spus până acum că mă iubeşte. Mâinile mi-au căzut pe lângă corp, fiind surprinsă. I-am arătat un singur cuvânt, unul pe care îl ştia.

„Ce?” Ştiam că ochii mei erau larg deschişi de şoc. Edward a zâmbit, doar puţin, şi-a pus mâinile pe umerii mei, strângându-mă uşor, şi s-a oprit în aşa fel încât ochii noştri erau la acelaşi nivel.

„Te iubesc, Isabella Marie Swan.” Mi-a spus din nou. „Aici, dă-mi carnetul…şi creionul de asemenea.” Arăta puţin ciudată cererea lui, dar i le-am dat oricum. A scris ceva pe el, a rupt pagina şi mi-a înmânat-o.

„Edward Anthony Masen o iubeşte pe Isabella Marie Swan.” Arăta aşa frumos, acolo pe pagină cu scrisul lui elegant. Numele noastre păreau că sunt menite să fie împreună…ca şi cum aparţineau unul celuilalt.

„Aici. Citeşte-o în fiecare zi. Te iubesc. Uită-te la mine! Sunt un dezastru! Am stat departe de tine doar câteva ore şi a fost îngrozitor!” a declarat, trecându-şi mâna prin păr, şi ridicându-l mai tare decât era. Pot spune că a făcut acest lucru de câteva ori în ultimele câteva ore.

Am luat carnetul şi creionul înapoi, lăsând hârtia pe care mi-a dat-o pe bar, pentru a putea scrie.

„Dar în legătură cu Adela. Poate nu sunt cea mai bună mamă din lume, însă dacă nu o placi pe ea, nu mă poţi iubi pe mine.” i-am dat carnetul şi i-am urmărit ochii în timp ce citea.

„Nu ştiu încă dacă o plac. Nu am întâlnit-o încă, aşa-i? Dar sunt sigur că o să…întotdeauna am iubit copii.” mi-a zâmbit.

Oh, Dumnezeule, este absolut perfect. am gândit, în timp ce stăteam pe vârfuri şi îl sărutam. Braţele lui s-au încolăcit în jurul meu şi m-a sărutat înapoi, dar a avut grijă să nu meargă prea departe, să nu mă preseze. El era întotdeauna aşa grijuliu cu mine…perfect. m-am gândit din nou.

Nu puteam încă să mă fac să-i spun că îl iubesc. Era…o zonă periculoasă în mintea mea. Dar, nu a părut să observe, însă se simţea ca şi cum i-aş fi arătat asta deja, pentru că, deşi nu i-am spus, gesticulat sau scris, oricum am făcut-o. Ştiam asta de ceva timp.

Îmi imaginam cum va fi să o spun într-adevăr, într-o zi. Dar nu în seara aceasta. S-au întâmplat prea multe astăzi…nu sunt sigură cât mai pot rezista. I-am dat drumul lui Edward când am simţit că nu mai pot ţine amintirile departe. Am luat carnetul şi am inspirat adânc înainte să mă apuc să scriu.

„Vrei să rămâi în seara aceasta aici? Este deja destul de târziu…” i l-am înmânat repede, înainte să pot rupe pagina. El a citit repede.

„Eşti…eşti sigură? Nu mă deranjează să merg acasă…Nu vreau să te simţi inconfortabil…” am luat carnetul şi am scris:

„Nu mă deranjează. Uite, lasă-mă să mă schimb în nişte haine de-ale mele, apoi le poţi lua tu pe acestea.” I-am arătat şi a zâmbit.

„Bine. Rămân. Du-te să te schimbi, te aştept aici…şi dă drumul la căldură puţin mai tare.” a lăsat carnetul pe tejghea.

I-am zâmbit înapoi, am traversat camera şi am deschis şifonierul, găsind o pereche de pantaloni de pijama de flanel şi o bluză. El s-a aşezat pe canapea ca să mă aştepte. Am mers la baie şi m-am schimbat, privindu-mă în oglindă.

Mă iubeşte…

A trebuit să zâmbesc. Cum aş putea să nu o fac?

Am ieşit din baie şi am aşteptat cât Edward s-a schimbat, punându-şi jacheta înapoi pe mine pentru a îmi ţine de cald. A ieşit câteva minute mai târziu, cu hainele împăturite. Le-a pus pe dulap şi a întins mâna după mine. Am stins lumina şi m-am urcat în pat, bătând cu palma locul de lângă mine. S-a urcat şi el alături de mine şi a tras aşternuturile peste amândoi, apoi şi-a pus mâinile în jurul meu, lăsându-mă să îi folosesc umărul drept pernă.

Nici o amintire din lunile petrecute cu Brandon nu a venit, deoarece el niciodată nu a fost aşa…adorator. Mă trata ca pe un premiu, un obiect de care se folosea. Edward nu făcea asta. Aceasta era principala diferenţă dintre cei doi.

„Te iubesc.” a şoptit Edward, apoi a început să fredoneze o melodie străină pentru mine, dar în acelaşi timp frumoasă, un cântec de leagăn.

Perfect. am gândit din nou, în timp ce mă lăsam strânsă la pieptul lui şi am adormit.